Com saudade dos velhos tempos
Ca de fiecare data cand se apropie ceea ce pe vremuri era "vacanta de vara", ma apuca un dor nebun de mers la tzara, de vremurile in care stateam acolo din iunie pana in septembrie. Sa umblu desculta prin curte, sa pap cirese... Sa ma intalnesc cu fetele, care, in ciuda certurilor, imi erau cele mai bune prietene in vremea aia, din simplul fapt ca ne duceam dorul din septembrie pana in iunie, anul urmator. (Mica precizare: pe cat era posibil, stateam cu vara-mea, ca sa recuperam timpul pierdut.)
Bhey, ce misto ne jucam volei - sau cel putin noi asa ii ziceam - cu copchii din juma' de sat, la bunica-mea in fata portii, pana la 12 noaptea, cand nu mai gaseam mingea (jucam cu o minge sparta; pe cuvant ca era mai misto asa!). Dup-aia treceam la "flori-fete", doua porti mai incolo, unde aveam un bec. Stupide jocuri, dar tata, ce ne mai distram! Mai ales cand ziua urmatoare veneau o gramada de parinti/bunici care ii faceau scandal bunica-mii ca "vin copiii de la oras si ii strica pe astia de la tzara".
Iar cand, in sfarsit, intram in casa, fugarite de bunica-mea, dupa multiple amenintari de genul "il sun pe taica-tu!", care chiar tineau pe vremea aia, ne apucam de barfe. Si cat aveam de barfit!!! Pai daca nu ne mai vazusem de aproape un an?! Pe vremea aia nu stiam de mailuri sau de sms-uri. Existau scrisorile, dar in ele nu scriam decat "Am o groaza de lucruri sa iti povestesc! De abia astept sa se termine scoala si sa ne intalnim!", pentru ca se intampla sa le citeasca si altcineva. Asa ca noaptea stateam la barfe, si jucam poker pe banii de la "Bunul Gospodar". Asta daca nu cumva aveam treburi mai importante de facut, cum ar fi sa iesim pe geam (dupa ce umpleam patul de papusi si animale de plus, pentru cazul in care bunica-mea avea in plan un control. Marea noastra problema - aveam la dispozitie doar 2 papusi - una blonda, alta bruneta. Si noi eram amandoua brunete. Of, of!) sa continuam distractia de afara, sau sa intretinem musafirii (adica tipii pe care ii agatam, care veneau la noi in curte dupa ce se dadea stingerea). Desi aveam o mare fobie legata de animale, gandaci si alte insecte care se trezesc sa te ciupeasca/muste noaptea, randul de praz din spatele curtii, de sub pomul plin de gandaci si viermi care devorau ce mai ramasese din fructe, era perfect pentru o pupaceala cu puradelul care te vedea frumoasa si interesanta din simplul fapt ca veneai de la oras.
Momente intense traiam si in fiecare zi de marti, cand era ziua de târg a satului. Toata tzaranimea se chinuia sa se imbrace cat mai... curat (da, cred ca asta e cuvantul potrivit) si sa isi scoata pamantul de sub unghii. Atunci ne trageau de obraji toate babutzele si iti spuneau "vai, mamaie, da' ce mare te-ai facut! parca ieri erai atatica!". Iar noi trebuia sa improvizam un zambet si sa ne prefacem complimentate.
Cea mai misto aventura cu vara-mea a fost episodul "Razbunarea". Puradelul cu care ma intretineam eu intr-o vara, mai mult din priviri, pentru ca la varsta aia, chiar daca ne desena cineva scheme, nu stiam sa facem mai mult, statea langa casa bunicii mele. Erau vestiti in sat ca aveau "pista de popice" in fata curtii. Adica niste scanduri batute in pamant, pe post de pista, si niste bucati de lemn, cioplite de niste maini deloc dibace, pe post de popice. Cred ca bila era singura chestie cumparata, si semana, oarecum, a face parte dintr-un joc de bowling. Popice, ma scuzati; suntem la tzara. Nu mai stiu exact ce ne facusera noua puradelul in cauza si gasca lui, poate chiar nu ne facusera nimic, dar am simtit nevoia de a ne razbuna. Si ce alta varianta mai buna sa gasim, daca nu stricarea minunatei piste de popice? Asa ca am asteptat, frumos, sa adoarma bunica-mea, ne-am facut planul de atac, ne-am inarmat cu lanterne, ne-am imbracat, ca doi ghiocei, ca doua panselutze delicate, cu haine de-ale lui taica-miu: cizme 44 si niste fâşuri negre, cu gluga, cu care târam, la fel de delicat, pe jos, prin noroi. Ploua, am uitat sa mentionez! Si ne-am umplut buzunarele cu bucati de mamaliga, pentru cainii din curtea tipului. Avea familia astuia vreo 20 de caini. Cateva potai mari, si o gramada de pekinezi deloc prietenosi, care latrau teribil de tare. Dar care erau super flamanzi (nimeni nu poate hrani 20 de caini!). Si am pornit la atac! Am pus perne pe jos in camera, in fata geamului, iar afara, niste scaune, ca sa putem intra rapid, ca niste adevarati Tomb Raideri, de afara in camera, printr-un flic-flac smecher pe care numai noi doua puteam sa-l facem. Am iesit cu grija din curte, ca sa nu scartzaie poarta, si am pornit catre curtea stimabilului... puradel. Cu toata camuflarea noastra, si cu mersul tiptil, nu am reusit sa scapam de vizorul cainilor. Cum sa nu ne auda/vada, daca noi ne stricam ras..? Pana sa ajunga cainii la noi, am reusit sa punem mana pe popice. De alte stricaciuni n-am mai avut timp. In stanga noastra era un lan de porumb, asa ca le-am aruncat acolo. Nu erau ele foarte potrivite pentru bowling, dar zburau tare misto! Si, cu vreo 10 caini in urma, am zbughit-o spre casa, aruncand in spate cu mamaliga, ca sa le dam motive cainilor sa incetineasca. Am o usoara banuiala ca am aruncat, la disperare, cu mamaliga inspre lanul de porumb, si cu popice in caini. Cert e ca ne-am distrat. Si ne-am razbunat, ca doar, din nu stiu ce motiv, asta a fost scopul expeditiei.
Povestea asta a trecut, treptat, de la "Asta ramane secretul nostru." pana la "Chestia asta o sa le-o povestesc si nepotilor mei!". Adevarul e ca nici nu ar fi putut ramane un secret, din moment ce ai mei, la intoarcerea acasa au trebui sa indese in bagaje o popica, pastrata de mine drept trofeu. A stat ceva vreme la mine in camera, pe dulap. Toata lumea intreba ce e cu ea. Aveam de gand sa o vopsesc, sa o fac demna de un loc la vedere, dar niciodata nu mi-am gasit timp pentru asta. Asa ca, la vreo 2 ani dupa ce a fost adusa acasa, si-a gasit sfarsitul intr-un foc de gratar, la iarba verde. But this memory will always survive! :)
Poate ca voua nu vi se pare amuzanta povestea mea. Dar stiu ca exista cineva care rade in hohote, cu un sfert de lacrima intr-un ochi, intr-un Internet Café. Salut, vara-mea! :)
Acum ne-am schimbat, desi am promis ca nu o sa o facem. Avem joburi, unele din noi s-au casatorit, avem alte prioritati. Desi am promis ca o sa ne vedem in fiecare vara, cu fetele, in afara de vara-mea, nu m-am mai vazut de vreo 3-4 ani de zile. Si pot sa spun chiar ca nu mi-e dor de ele. Pentru ca stiu ca acum ar fi altfel... Dar inca imi aduc aminte cu placere de vremurile alea in care, pentru 3 luni de zile, nu ne pasa de nimic si eram centrul universului. Sau macar centrul Buzaului. Nu ne-am pierdut noi hainele la scaldat (desi avem povesti si pe tema asta :D Vara-mea stie), si n-am vandut nici o pupaza, dar bhey ce amintiri din copilarie avem si noi...
