The French Adventure Begins

Am reusit, intr-un final, sa-mi fac bagajele, si sa imi triez din lucruri incat sa incapa prin genti. Am triat atat de tare, incat am avut surpriza sa constat ca bagajul meu de cala avea doar 15 kile, si inca imi mai ramasese loc. In timp ce ma straduiam sa gasesc ceva important de strecurat in geanta in locul ramas, Bebe a mea s-a cuibarit comoda in valiza, asteptand, parca, sa se inchida capacul si sa o iau cu mine. OK, asta a fost interpretarea mea. De fapt, gramada de tzoale reprezenta un loc suficient de pufos pentru ca un pui de matza sa traga un pui de somn. Am plecat din Brasov la 6 :30 dimineata, dupa ce am dormit mai putin de 3 ore. Pana sa reusesc eu sa-mi cobor valizele (geanta de umar + laptop-ul + geanta de cala) Greg deja ma sunase de 2 ori. Sarind peste multe bla-bla-uri, am ajuns la 9 la Bucuresti, si mi-am instalat laptopul in scopul de a parea harnica pentru vreo 2 ore, pana sa trebuiasca sa merg la aeroport. Tot ce am facut in cele 2 ore, in afara de fumatul a vreo 15 tigari, a fost sa imi revizuiesc procedurile de trecere a check-in-ului si sa imi verific inca o data geanta de mana de eventuale obiecte metalice / lichide / etc, pentru a evita un scandal cu cei de verificarea bagajelor. Surpriza a venit pe drumul catre aeroport, cand in cele doar de 20 de minute m-am imprietenit cu taximetristul. M-a ajutat politicos sa imi inchid geanta care se incapatana sa stea deschisa intr-un colt. Si dup-aia a asteptat cu mine, in aeroport, vreo juma' de ora, pana s-a deschis check-in-ul. Dupa ce am trecut cu bine de toate punctele de control si imi asteptam linistita imbarcarea, l-am sunat pe taica-miu, in ideea de a-i povesti, mandra, ca am avut ocazia sa fac poanta ieftina cu "Tu zi eiport!!!". N-am apucat sa zic o vorba, ca a inceput sa urle, mult mai simpatic decat mine, "Zboara, puiule, zboara!" Am ajuns in Paris cu cateva minute intarziere. Desi masina trebuia sa vina sa ma ia de abia peste vreo ora, aveam impresia ca minutele de intarziere ale avionului ma vor face sa imi ratez drumul catre Orléans. Asa ca am iesit printre primii din avion. Erau ingrozitor de multe indicatoare catre tot felul de directii (de multe ori aceeasi destinatie indicata inspre mai multe directii) asa ca m-am hotarat sa urmez sfatul cumnata-mii, din seara precedenta, cand mi-a tinut un scurt training despre iesirea din aeroport, supravietuirea la agentia Orléans-iana si naveta zilnica pana la Paris. Sfatul, simplu si logic, era sa ma iau dupa ceilalti indivizi din avion. Mi-am fixat un punct de reper intr-o gasca la fel de grabita ca si mine, niste indivizi pe care i-am auzit vorbind in romana in avion. N-a fost o idee prea buna sa ma iau dupa ei, pentru ca am ajuns la wc-ul aeroportului (atunci mi-am explicat de ce se grabeau, de fapt, in halul ala) si cu ocazia asta am pierdut urma celor care mergeau, intr-adevar, dupa bagaje. Dar am intrebat vreo 5 persoane (asta era planul B, la care n-as fi vrut sa trebuiasca sa apelez), si am gasit locul de unde sa imi recuperez bagajele. Am ajuns la poarta la care trebuia sa ma intalnesc cu soferul cu 20 de minute inainte de ora stabilita. Caram cam greu de bagaje si tare as fi vrut sa stau jos, dar mi s-a spus ca Franta e o tara foarte politicoasa, si nu am gasit ca ar fi potrivit sa le smulg pe babele care ocupau locurile... Dupa ce am asteptat cele 20 de minute, am mai asteptat vreo 30 si m-am hotarat sa sun la agentie sa vad daca soferul a uitat de mine. Am fost asigurata ca totul este in perfecta regula, motiv pentru care am asteptat linistita inca vreo 20 de minute pana la venirea grabita a scumpului sofer, pe care l-am ginit de cand a iesit din masina. Nici macar n-a apucat sa fluture din pancarta pana i-am pus bagajele in brate. Scrasnind din dinti fara sa injur, ca doar Franta e o tara politicoasa... Dupa lungi ocoluri in care au fost depusi si ceilalti ocupanti ai masinii, am ajuns la rezidenta pe care urma sa o numesc "acasa" pentru vreo luna de zile. Stresata din nastere, aveam non-stop senzatia ca sunt in intarziere... Cu tot cu intarzierea de la aeroport, si cu ocolurile soferului, am ajuns la 17.30, intalnirea cu administratorul rezidentei fiind prevazuta la 18.15... Deci am dat, inca o data, peste o ora de asteptare. Dar as putea spune ca am asteptat "acasa", pentru ca am stat cu fundul pe valiza, pe presul de la usa (hmmm... nu am pres, de fapt). Dupa vreo ora, au aparut si "gazdele" - o tipa de la mine de la firma si administratorul rezidentei. Am ramas blocata cand am intrat. 4 pereti albi, un pat, o masa... Si cam atat. Deprimant. Oh, joy, home sweet home ! Peste vreo ora, i-am facut o vizita Iancului, la el in camera. Se vede ca e o camera locuita. Are TV, internet, mancare, perne... Nu e ca la mine. :( Tre' sa imi pun capul la munca, sa inventez motive de vizita la baiatu'...