Shopping, again

Weekendul asta am facut o chestie pe care n-o mai facusem de multa vreme, si care nu-mi place deloc. Shooopping !!! :D

Asa cum in Moldova imi vindecam depresiile cu bomboane Bucuria, la fel in Franta ma rasfat la cumparaturi, in weekend. Am fost cu Iancu si cu ai lui, veniti in vizita in urma cu cateva zile, la Saran, wonderlandul de care cred ca am povestit si weekendul trecut. Mi-am luat, printre alte porcarii pe care nu o sa le folosesc niciodata, o bluza de chinezoaica. Nu e un kimono, habar n-am cum ii zice, dar e very nice, oricum :P

Ajunsi acasa, am papat o ciorbita "ca la mama acasa", facuta de mama Iancului. Cred ca de fapt folosim expresia asta pentru ca genul asta de mancare buna nu ii poate iesi decat unei mame. Yum yum ! :) Duminica am incercat sa facem zborul de care n-am avut timp weekendul trecut, dar avand parte de vant si ploi, n-am reusit. Asa ca ne-am rezumat la un film, o papa la fel de buna ca cea din ziua precedenta, la care a contribuit si Iancu cu traditionala lui tartifleta, si la un joc de Rentz.

Rezultat -> depresie vindecata cu ajutorul familiei (nu a mea, dar in cazuri disperate si a altuia e buna, mai ales cand e vorba de oameni foarte misto) !

Orrrrribila zi !!!

Papitzoiul, in continua lui românizare, s-a trezit sa faca pe profesorul cu berbeaca care se ocupa de mine (ii zic berbeaca pentru ca sunt momente in care mi se pare foarte desteapta, chestie care ma enerveaza cumplit) si i-a impartasit si ei cele cateva cuvinte pe care le stie in romana. Totul a mers foarte bine (si a fost foarte funny, desigur) pana in momentul in care s-a ajuns la "mâine". Francezii au o mica problema cu pronuntia lui "î", le este imposibila. Motiv pentru care papitouil nostru o tinea intr-una cu "muine". Totul foarte funny, nu? Wrong! Berbeaca, elev silitor, a inceput sa repete. Dar din "muine" i-a iesit un neasteptat "muie". I-am spus discret ca trebuie sa faca un efort si sa lase n-ul undeva in interiorul cuvantului, pentru ca daca foloseste varianta ei in Romania, risca sa dea de belele. Brusc, si papitoiului, si berbeacai, "muie" li s-a parut un cuvant foarte simpatic si foarte usor de pronuntat. Eu le-am zis ca nu e un cuvant decent, dar n-au prins apropo-ul. Si oricum, ar fi fost bizar sa afle ca desi franceza mea nu e foarte completa, din ea nu lipsesc termenii explicativi - in diverse variante, chiar - pentru "muie". Entuziasmati de faptul ca n-am vrut sa le spun ce inseamna, au inceput sa il foloseasca peste tot: la masa de pranz, in loc de "salut" si "multumesc", cu patronul restaurantului, la telefon cu o romanca de la firma lor din Bucuresti, etc... Cand si-au dat seama ca ma tot schimb la fata, s-au hotarat sa afle ce inseamna, de fapt, minunatul cuvant. Asa ca papitoiul i-a trimis un sms Big Bossului meu, spunandu-i ca tocmai vorbim despre el si ca eu ii transmit si-anume muie, si ca ar vrea sa afle cum se traduce salutul asta. De aici am inceput sa nu ma mai amuz. Pentru ca The Big Cheese, oricat de francez ar fi el, stie romana (mai ales capitolul de injuraturi). I-am spus papitoiului, ca daca ar avea numarul meu de telefon, in 5 secunde m-ar suna. Si chiar am stat linistita cand am vazut ca nu primesc niciun apel. Pe langa show-ul de la masa, am ramas uimita cand Papi mi-a zis ca si el voia sa isi ia plasma cand i s-a stricat televizorul (in restaurant era o plasma atarnata pe peretele de langa noi, pe care defilau niste domnisoare in tinute sumare. Credeam ca de-aia se tot uita Papi lung). Dar si-a dat seama ca el nu se uita decat la filme, si ca ar fi mai ieftin sa se duca la cinema decat sa isi cumpere un televizor. Vorbim de un milionar in euro, repet! Cum sa nu belesti ochii a uimire cand iti zice ca n-are televizor acasa? In plus, cand am mers sa platim factura la casa, amaratul si-a dat seama ca nu are bani. Asa ca m-a rugat sa ii dau 20 €. Nu stiu daca v-am mai spus, probabil am uitat, dar vorbesc de un milionar in euro!!!

Pe la ora 4, parasita intr-un birou alaturat si blocata de problemele pe care nu stiam sa le rezolv, am inceput sa ma plictisesc. Si m-am tot plictisit, cu ochii inchisi si cu capul pe tastatura, pana pe la 5:30, cand a venit berbeaca sa ma ajute cu mailurile pe care nu stiam sa le tratez. Partea proasta e ca m-a tinut pana pe la 8 fara un sfert, rapindu-mi orice sansa de a prinde un tren care sa ma duca acasa la o ora decenta. Pregatindu-ma de plecare, mi-am gasit mobilul pe fundul gentii, inchis. Nu mare mi-a fost mirarea sa vad ca am niste apeluri pierdute si un mesaj in casuta vocala. Si din nou, nu a fost o surpriza sa constat ca mesajul era de la Big Cheese. Imi spunea, politicos, ca poate ar trebui sa ii fac o demonstratie papitoiului, ca sa evite, pe viitor, trimiterea de mesaje interogative. M-am dus sa iau cheile din celalalt birou, si i-am aruncat papitoiului o privire nociva. Era pe Skype cu un coleg din Moldova, si n-am putut sa il injur. Nici nu cred ca exista vreo traducere in franceza pentru chestiile pe care voiam sa i le spun. Am apucat doar sa ii multumesc frumos pentru telefonul prietenos pe care l-am primit de la Boss. Atunci si-a adus aminte de povestea de la pranz si l-a intrebat inocent pe colegul moldovean ce inseamna de fapt acest "muie". M-am dus sa incui la mine in birou, si cand m-am intors, Papi radea isteric, incredibil de rosu la fata.

Timp de mai bine de o ora, cat am asteptat urmatorul tren spre casa, am scris vreo 20 de sms-uri "din inima", ba catre Cheese, ba catre papitoi. N-am trimis nici unul, chestie care inca o mai regret. Am bocit romaneste, din ura de Franta si dor de casa, peste ceaiul pe care mi l-am luat din barul garii cu 4 euro, pana a venit trenul.

Macar am o realizare pe ziua de azi. Am aflat cum te simti atunci cand un bogatan iti datoreaza bani. Francezii au un idiot obicei de a-si sterge din memorie, in mai putin de 10 minute, orice datorie. Asa ca mi-am luat orice gand de la banii aia. Nu sunt foarte multi, aici, dar pentru mine inseamna una bucata belet de tren Orleans - Paris, o cafea si croissantul pe care mi le iau cand ajung in gara, si banii pe care ii dau in fiecare dimineata cersetorului care ma intreaba cu un accent foarte romanesc daca n-am o moneda pentru el...

Lovely day !!! Am ajuns in ORL la 22:30, dar de mare scumpete ce e, Iancului i s-a facut mila de mine si a venit sa ma culeaga de la gara.

P.S. Cireasa de pe tort: inca nu mi-au rezervat astia biletul de avion. Asa ca nu plec sambata viitoare, cum era prevazut :((

Inca o zi agitata

Sedinta mare, Big Boss-ul meu venit in vizita; am cunoscut o gramada de alti papitoi si neni cu pulovere roase. Fandoseala mare la resto, la masa de pranz, hohote false de ras, si alte politeturi ieftine pentru a pecetlui legatura de suflet dintre minunata noastra firma si magicele lor pneuri.

Am scapat de un drum cu trenul, pentru ca seara m-a adus Big Bossul acasa. Am intrebat si eu, politicos, cine erau pacalicii astia pe care i-am vazut azi. Well, domnii erau mari directori la CISCO, HP, si la magicele pneuri, toti multi-milionari in euro. Pfff...

Din chef de socializare, am iesit cu Big Bossul si cu altii de la firma la un restaurant chinezesc. Mi-a placut super tare totul, de la nem, creveti, porc caramelizat, pana la sake-ul servit din cescute cu domni goi pe fund(al)!

In plus, am inteles ca resto-ul in care am fost noi nu este cel mai tare. Deci se poate si mai bine! Trebuie sa iau Iancul de o aripa si sa mergem in cercetare!

Erasmus night

Inca o zi in drumul spre casa... Nu stiu de ce, dar nu ma pot acomoda deloc cu locurile astea. Desi naveta pana la Paris, despre care mi se spunea ca ar fi cea mai mare problema, o gasesc chiar misto (rasariturile de la Les Aubrais - locul in care schimb trenurile - sunt absolut bestiale, si oricat de tare m-ar enerva sa ma trezesc la 6, cand ajung acolo, it's all worth it!), clientul, de care ma stresam cel mai tare, e destul de ok, in copilaria lui, desi Orleans-ul e super linistit si frumusel, iar Parisul foarte bine organizat si foarte civilizat, tot mi-e dor de Brasovul meu!

Ma intreba azi papitoiul ce imi lipseste cel mai mult de acasa. Vreo 10 minute i-am insirat chestii care pe el l-au amuzat teribil dar care pentru mine, in simplitatea lor, au o valoare imensa: matza mea, discutiile in contradictoriu cu taica-miu, sandvisul pe care mi-l pregateste maica-mea in fiecare dimineata si pe care nu il mananc aproape niciodata, bunica-mea, care imi cere voie in fiecare dimineata sa imi faca curat in camera, calculatorul meu plin de amintiri vechi si de fisiere inutile, papucii mei verzi, masinachele meu, Nescafe 3 in 1 Mild, Pizza Filetto de la Nicoli, Belvedere, barfele cu Cornelushu', biroul meu de la munca din care vad cele mai misto apusuri, ping pong-ul cu baietii...

Azi am facut un brainstorming cu lumea de la munca, sa gasim noi idei pentru site-ul lor. La inceput ma simteam super prost, pentru ca ei veneau cu o gramada de idei, si eu taceam si zambeam frumos, ca o blonda. Dar dup-aia mi-am dat seama ca este normal ca ei sa isi cunoasca mai bine afacerea. Asa ca am inceput sa gandesc problema din perspectiva clientului / utilizatorului, si am gasit cateva idei demne de propus. Si din nou, clientul a fost zambaretz.

M-am straduit sa ajung devreme acasa, pentru ca Iancu promisese ca ma scoate in oras (pot spune ca a fost mai mult o amenintare decat o promisiune, pentru ca la inceput m-am opus si am facut scandal, in stilul meu specific). Pana la urma, s-a dovedit a fi cea mai misto seara din cele petrecute aici! Antonio si Filippo ne-au dus intr-un bar unde se organiza un party Erasmus. Dupa 3 saptamani in care m-am simtit "printre straini" acasa la francezii cei reci, am avut surpriza ca printre straini (italieni, spanioli, romani, cehi, etc + un laosian) sa ma simt ca acasa, intre prieteni.

Pe romani puteai sa ii recunosti dintr-o mie. Grupati frumos, veseli, sociabili, cu o tigara intr-o mana si cu seminte de floarea soarelui in cealalta. Laosianul de care aminteam (Tze, parca il chema, sau ceva in genul) ne-a uimit cu romana pe care o stia; nivel debutant, desigur, dar din care nu lipseau cuvintele cheie, culese dintr-un survivor's kit crosetat in timpul Craciunului petrecut cu o gramada de romani: "tzatze mari", "oficial imi merge bine", "manele", "tigani", etc.

Am mai cunoscut si una bucata ceh (mai mult ceh decat bucata) cu care sincer nu mai stiu ce am vorbit, dar imi aduc aminte ca i-am luat adresa de mail si i-am spus ca "he won't be forgotten" inainte de "Ahoy".

In timpul party-ului s-a organizat un concurs in care fiecare natzie se lupta pentru castigarea unor bilete la film. Au castigat romanii, evident (desi tema concursului nu a fost una usoara). Iancu poate sa va confirme, ca sa nu credeti ca mint din nationalismul nebun dupa care ma cunoaste lumea pe aici.

Pe scurt, frumoasa seara ! Si nu doar din cauza shoturilor de vodca pe care le-am servit. Imi pare rau ca m-am zbatut in opozitie la inceput.

Day 2

Papitzoiul este in continuare zambitor si fascinat. Nu neaparat de lucrurile pe care le fac acum, cat de lucrurile pe care le-a auzit despre mine. Spuneam mai demult despre Big Bossul firmei ca e in stare sa vanda scump si un rahatzel, pentru ca stie cum sa il impacheteze frumos si sa ii puna o fundita colorata. Acum vad ca a facut acelasi lucru si cu mine. Eu fiind rahatzelul, desigur.

Lucrurile nu sunt foarte simple pe aici. Aplicatia pe care lucrez e in curs de schimbare, asa ca ce reusesc sa retin intr-o zi nu prea regasesc ziua urmatoare. Am primit niste proceduri foarte naspa, imprimate pe A3, pe care mi le-am intins pe birou si pe jos, dar din care nu pricep mai nimic. Si nici nu prea am timp sa pricep multe lucruri, pentru ca papitzoiul se grabeste sa ma trimita acasa (macar avem un scop comun!). Am inteles ca il costa cam mult inchiriatul subsemnatei. Mi s-a lipit o eticheta cu "for sale", mi s-a pus un tarif, si mi s-a gasit un client care trebuie satisfacut. Si uite asa, din Big Boss facem un peste, iar din jobul meu... un soi de prostitutie.

Mi-am inceput ziua de lucru cu un training despre pneuri. Am invatat sa citesc un cauciuc (desi in veci n-o sa stau in 4 labe in fata unei masini sa fac chestia asta) si am priceput cum ar trebui sa imi aleg o roata cand va trebui sa imi cumpar. Pun pariu ca speech-ul lor trebuia sa ma ajute sa vand mai bine pneurile, dar toate informatiile pe care n-am putut sa le privesc din pozitia clientului mi s-au spulberat in 5 minute din memorie. Apoi, papi a stat cu mine la calculator, incercand sa imi faca o transfuzie de know-how. Desi m-am obisnuit sa nu casc, si am incercat sa par interesata, sper ca si-a dat seama ca nu am prins prea multe si ca nu as putea sa ii cunosc biznisul dupa doar 2 zile.

Funny fact: papitzoiul, care se ocupa de mai bine de 3 ani de vanzarea pneurilor, nu are carnet, si habar n-are cu ce se mananca condusul unei masini. A fost incantat sa afle ca eu am permis, crezand ca ma si pricep la roti. Yeah, right! :))

Partea buna e ca mi-a facut cinste cu masa (din nou!), desi am platit cu varf si indesat, mergand pe tocuri vreo 2 km pana la minunatul restaurant. Am ras ca niste porci, facand misto de tot felul de chestii, printre care si de francezi. Seara, am reusit sa ma plang la timp ca vineri am ajuns tarziu acasa, si am prins un tren care a ajuns in Orléans la o ora decenta.

P.S. Papitzoiul are un miros puternic de nisip si saruri de mare. Nu zic ca e jegos, ci doar ca s-a atasat prea tare de gelul de dush. N-am vrut sa zic nimic de vineri, credeam ca mi se pare...

La cum arata cand vine zambitor dimineata, mirosind a Mamaia, imi da impresia ca tocmai a facut baiatul bitza-bitza cu ratuste, spuma si, desigur, pneuri!

Luni

Cu toate planurile mele organizatorice, administrative si bugetare, nici prin cap nu mi-a trecut ca weekendul meu nu va avea nicio legatura cu ceea ce prevazusem inainte. Pai, sa vedem... In plan erau o curatenie drastica, garnisita cu spalat de rufe si cumparaturi de mancare, pentru sambata, si o plimbare cu avionul pentru duminica. Voiam sa va trimit mailurile alea cu poze pe care vi le promit de o gramada de timp, voiam sa ies sa ma plimb in parcul ala in care am fost in prima mea zi Orlésiana... In schimb, sambata m-am trezit greu, si cu o durere de cap (nu mai tin minte ce am facut vineri seara, dupa ce m-am intors de la Paris. Sper sa ma fi comportat decent), cu cateva minute inainte sa inchida la administratia blocului. Asa ca am fugit, in "pijamale", sa cumpar fise pentru masina de spalat. Cu ocazia asta am reusit sa imi valorific minusculele cunostinte de portugheza si m-am imprietenit cu nenea Peixoto, "capetenia" rezidentei. Dupa ce am papat si l-am trezit pe Iancu (speriat ca n-am apucat sa ne trezim la timp sa luam fise. Hi hi hi), am iesit la o plimbare cu Antonio (un Erasmus italian pe care l-am cunoscut acum cateva zile cand era in cautare de un furnizor de internet) si cu Filippo, un amic de-a lui. Am colindat ORL-ul, am facut "un pic" de shopping (din nou :D). Am fost in Saran, un Wonderland pentru pentru shopping-uitori, iar seara ne-am intors spre casa, unde italienii ne-au gatit niste (surpriza!) paste (va asteptati?) . Ne-am uitat la un film si am impartit pareri despre francezi. Pentru ca in materie de economie sau organizare nu ne putem compara, lupta cuntinua pe care o ducem cu francezii de aici se da la capitolul "care suntem mai calzi / prietenosi / primitori". Francezii spun ca romanii sunt reci, chestie care ma enerveaza mereu. Pentru ca in afara unor obiceiuri de politete ciudate pe care le au in restaurante, magazine, francezii sunt de o indiferenta totala! De exemplu, daca mergi intr-un resto, se intampla foarte des ca patronul sa vina sa dea mana cu tine si sa iti zica "pofta buna" de 5 ori. In magazine sa u la telefon, daca suni la vreo firma, vei fi primit cu "Bonjour, Monsieur / Madame", cu o gramada de fraze standard de o politete exagerata, astfel incat o discutie care la noi ar dura 2 minute (si din care n-ar lipsi un "Multumesc" si un "O zi buna"), la francezi dureaza 5. In schimb, la birou nu te baga nimeni in seama toata ziua (in afara de pupatul de Hi si Bye). Stau inchisi la ei in birou si se grabesc sa se care acasa cand bate gongul de 6. Oare de-aia stam noi la Brasov pana tarziu la munca? Pentru ca reusim sa ne facem timp si sa ajutam un coleg, sau sa socializam la o cafea ? In fine. Ideea e ca cei doi italieni au fost de aceeasi parere. Francezii li se par si lor ciudati, reci (politicosi doar din formalism) si foarte egoisti. Ah, era sa uit! Si foarte zgarciti! :)) Iar duminica am sacrificat-o curateniei. Sau cel putin asta ar fi trebuit sa fie planul. Iancu a reusit sa trebaluiasca ceva prin casa, in timp ce eu ii dormeam scrofeste in pat. Mai pe seara am reusit sa punem ceva rufe la spalat, in timp ce am fost sa mancam la un Quick. Mi-a cam pierit pofta de mancare cand Iancu a inceput sa faca scenarii despre vecinii care imi fura sosetele din masina de spalat... Si uite asa, dintr-un weekend puturos am intrat intr-o luni foarte agitata. E foarte naspa sa faci intr-o zi (atat timp mai am eu pentru task-urile interne) ceea ce in mod normal ai face intr-o saptamana. Dar, printr-o fructuoasa impartire de sarcini, cu mailuri standard de tipul "nu am timp, sorry", si cu tensiunea 20, am reusit sa trec si peste ziua asta. De maine, inapoi la naveta si la papitzoiul parizian. Oh, joy! I just love it! ... NOT !

Si aventura incepe...

Yeap, am supravietuit primei zile (de naveta) la client. Inca o etapa din lungul proces de maturizare in care m-am trezit, fara voia mea.

Ieri l-am innebunit pe Iancu, cautand toata seara planurisi directii catre adresa clientului. Stiam cum sa ajung cu metroul (2 variante), cu autobuzul (alte 2), si pe jos. Am avut mici probleme azi dimineata cu gasirea statiei de autobuz (Asta era o belea neprevazuta. Panica totala!), si era sa o iau pe o strada gresita, pentru ca Mappy sucks, dar in rest totul a fost ok.

Cu doar vreo 20 de minute intarziere, am reusit sa ajung. Am intrat in curte, si nu am gasit nicaieri scris numele firmei (alt moment de panica). Intrasem pe poarta buna, ca doar se potrivise codul de la interfon... La a doua verificare a birourilor, vad dupa geamuri o gramada imensa de roti, si sun la usa, chiar daca numele firmei era cu totul altul decat cel pe care il stiam eu.

In usa au aparut rapid doua oase si un zambet, un tip ciudatel care a tras aer in piept si m-a salutat prietenos cu un "Buna ziua!" chinuit, dar in romana! Am intrat inauntru si am vazut pe perete harta Romaniei, iar pe jos, o gramada de materiale publicitare cu texte in romana. M-am simtit ca intr-o pauza publicitara dintre telenovele, in care se aud clopotei, si o voce calda urla "Acasa..."!

Evident ca tot romanismul asta nu era adus special pentru mine. Urma sa aflu mai tarziu ca firma asta (de fapt grupul din care face parte, al carui nume il vazusem pe usa) tocmai isi deschisese o filiala la Bucuresti. In fine, in afara unor introduceri in ceea ce urma sa fac, toata ziua am petrecut-o vorbind despre Romania, Moldova (initial credeau ca sunt din Moldova pentru ca am acceptat sa le duc proiectul la Chisinau) si diferentele dintre ele. In plus, am facut pe profa de romana, scriindu-le conjugari de verbe si traducandu-le diverse cuvinte. Mi-a facut o placere memorabila sa le explic ca ã, â, î, ş, ţ nu sunt litere cu accent / sedila. Si, ca sa repet, nu e "ca si cum" ar fi alte litere, ci chiar sunt! Iar partea cu ce / ci / che / chi mi-a luat 2 ore.

Tin sa remarc ca astia sunt primii straini care nu ma pun sa le zic injuraturi in romana. Bine, nu sunt nici genul. Ei, nu eu!!! :)) Clientul meu, adica big bossul companiei, e un papitzoi pe la vreo 25 - 27 de ani, la vreo 40 de kile, foarte geek, care arata ca un olimpic la fizica proaspat smuls, eventual cu forta, de pe bancile liceului. In schimb, e un tip foarte destept, foarte funny, si super de treaba, ceea ce il face un papitzoi simpatic.

Deci prima zi a decurs fara prea mari stresuri. Just in case, as fi avut la dispozitie 3 zile ca sa imi revin, daca era naspa. Desigur, am scapat super tarziu de la munci, si am ajuns acasa pe la 9, dar Iancu a fost suficient de simpatic sa ma astepte in gara. Papi (papitzoiul, adica), cat de simpatic va ziceam eu ca e, desi partea asta despre naveta / trenuri a fost prima chestie de care am vorbit, l-a durut exact in fund cand eu ma uitam, deloc discret de la o vreme, la ceas, pe la 18.30.

Se anunta un weekend foarte chill, si o luni foarte agitata, dar la agentie, deci ies automat in castig cu 2 ore de somn si cu vreo 3 ore ajunse mai devreme acasa.

Busy Bee

Nu mai am timp de pierdut, ca trebuie sa imi termin toate treburile inainte sa plec. Nu, nu acasa. Maine incep misiunea la client, si naveta la Paris. Later edit: Nu mai incep maine, ci vineri. E a treia oara cand se modifica schimbarea. Dar vineri nu mai scap. Am iesit la film cu Iancu, sa sarbatorim (daca zice cineva ceva de ziua indragostitilor, il bat. Cine nu pricepe de ce, este invitat sa vada postul de anul trecut pe aceasta tema) ca am castigat inca o zi de libertate. Am vazut "Noaptea la muzeu", ca prea ma bantuiau reclamele. Am rezistat sa nu il vad in Chisinau, dublat in rusa, dar l-am vazut aici, dublat in franceza. Foarte misto, si filmul, si atmosfera. E nice sa vezi un film intr-o sala plina (cu oameni civilizati, in plus)

Lucky day

Stiti cum mai zic eu cateodata ca "am avut ghinion"? Ca "norocul n-a tinut cu mine"? Ca nu m-am dus la examen ca ploua afara? Ca poate mi-ar fi mers mai bine daca as fi purtat bratara mea norocoasa? Rahat! Niciodata n-am crezut in superstitii. Dar am profitat din plin de ele ca sa-mi acopar momentele de lene sau de prostie.

La fel cum azi o sa dau vina pe faptul ca a fost 13! :D

Pe la 5 am intrat intr-a nu-stiu-cata reuniune de cand am venit in Franta. Trebuia sa punem la punct o procedura de utilizare a unei aplicatii interne. In fine... Am spus repede ce aveam de zis despre aplicatia in cauza, za supervaizer a venit cu completarile ei, si dup-aia bunelul de 60 de ani de care va povesteam zilele trecute s-a apucat sa structureze povestile noastre incat sa le faca sa arate a procedura. Bunelul dicta, za supervaizer lua notitele oficiale, iar eu stateam pravalita pe birou, plictisita la maxim de entuziasmul exagerat al batranelului din fata mea, si-mi notam in carnetel... ceea ce urma sa va povestesc despre weekendul meu, inca excitata la culme de Parisul pe timp de noapte.

Am scris vreo 10 pagini. Si notam deja de vreo ora. Motiv pentru care am fost teribil de incantata ca exact atunci cand povestirea mea, mazgaliturile, corecturile si stelutele care duceau la niste mesaje explicative despre ce poze urma sa pun si unde, etc, se apropiau de sfarsit, sa il aud pe bunel spunand "OK. Multumesc. O seara buna!". Mi-am inchis zgomotos carnetelul, si m-am ridicat vijelios de pe scaun, fiind pregatita sa o zbughesc pe usa afara, sa iau cel mai apropiat autobuz si sa ajung cat mai repede acasa, la o tigara, un Quiche, si o barfa cu Iancu.

Dar m-am oprit (de fapt blocat) la timp. In fata mea stateau o supervaizar cu niste ochi mari, si un bunel care tocmai isi incheia o conversatie la telefon. Mi-am adus aminte brusc de bancul ala cu cei doi tipi in buda "Salut. Salut. Ce faci? Bine, tu ? Auzi, hai ca te sun mai tarziu. E un idiot aici care se baga in seama." Iar in timp ce bunelul isi lasa telefonul jos de la ureche, uitandu-se ciudat la mine si fiind pregatit, parca, sa ma ia la intrebari, am un moment de inspiratie si imi dau jos hanoracul, ca si cand bluza respectiva statea ca un ghimpe in talpa intre mine si sedinta asta super importanta pentru care as fi fost in stare sa imi dau si viata. Trecand peste faptul ca in sala erau in jur de 15 grade, iar eu ramasesem doar in tricou, mi-am reluat pozitia de scris, divizandu-mi atentia intre sedinta, de data asta, si concentrarea de a nu-mi lasa dintii sa faca zgomot atunci cand clantzanesc.

Reuniunea a mai durat inca vreo ora, timp in care am incercat sa fiu cat mai prezenta si sa fac comentarii inteligente. Cred ca mi-a iesit, pentru ca la sfarsit, bunelul a insistat sa ma conduca acasa, data fiind ora tarzie (19:30 Hahahaha!), desi asta insemna pentru el sa ocoleasca vreo 20 de km. Pe drum am vorbit despre tinerii din ziua de azi si despre locurile pe care nu trebuie sa le ratez cat stau in Orléans. In plus, m-a invitat la o plimbare cu avionul deasupra orasului, in weekend. Yeeey, me !!! :D

Paris by night

Si am reusit sa ajungem la Paris! Trebuia sa plecam de dimineata, dar am intarziat o ora din cauza mea (l-am trezit pe Iancu, i-am zis ca ne intalnim in juma' de ora, dupa care m-am culcat la loc) si o ora din cauza lui Iancu (si-a adus aminte ca e imperativ sa ajunga pana la mama dracului, in oras, si pana ne-am intors plecase trenul), asa ca am ajuns in Paris de abia pe la 4.

Am inceput turul in forta, prin Pigalle - "cartierul decadentei". Si uite asa, m-am vazut trecand pe langa Sexodrome, Moulin Rouge, si o gramada de magazine cu domnisoare prin vitrine.

Pana si acolo erau solduri! Dar am rezistat eroic, n-am cumparat nimic!

Moulin Rouge. Yey !

Intr-una din vitrinele magazinelor era un scaun care... dadea limbi :D

Trebuie sa mentionez ca toate astea nu ar fi fost pe traseul nostru daca gazda noastra n-ar fi locuit in zona (one happy guy!).

Curte interioara tipic pariziana. Locul nostru de fumat, chiar daca afara "ploua cu caini". Apartamentele sunt la fel de inghesuite ca si curtea.

Am stat intr-o garsoniera micuta, dar care a avut rabdarea sa ne suporte pe toti 4. Am papat un pic, si am plecat la shopping. Sau, ca sa ma exprim altfel, ne-am inceput expeditia pariziana cu o plimbare intr-un centru comercial. Dupa o cafea langa Starbucks, am plecat in recunoastere: atelierul Brancusi, Notre Dame, cartierul latin, si un mic tur de Sena ca sa apuc sa vad o bucata departata din turnul Eiffel.

Paris by night

Dupa ce mi-am regasit partea sensibila la vederea Parisului pe timp de noapte, si a turnului Eiffel sclipind in toata splendoarea (se aprinde cate 10 minute la fiecare ora fixa. Am cazut amoroasa, vorba francezului) in timp ce gasca se amuza copios pe seama mea, am plecat spre casa, ca lumea era obosita (Nu prea pricepeam eu de ce, dar dup-aia mi s-a spus ca am stat vreo 4 ore la shopping). Ne-am incheiat seara crud. Am mancat multa pizza (buuuunaaa...) si ne-am uitat la un documentar despre excizare (believe me, you don't wanna google it!).

Ziua urmatoare, ciufuliti de ploaie si de vant, am facut "calatoria sacra" din Pigalle pana la turnul Eiffel, pe jos. Desi m-am plins teribil, n-am reusit sa il induplec pe Iancu sa luam un amarat de metrou pana acolo. Ploaia, frigul si vantul m-au facut sa trec cu nervi pe langa Opera, Ritz, Place Vendome, Luvru (desi aici am ras juma' de ora), Obelisc, si pe langa celelalte mari obiective turistice de care probabil uit sa mentionez acum.

"N-a iesit! Mai facem una!"

Asta pana sa ajung la turn, desigur. Acolo am prins energie. Am fost la fel de stresanta ca magarusul din Shrek (Are we there yet ? How about now? Are we there yet ?). Nu m-a incantat atat de tare urcatul pana in varf, desi am facut vreo 50 de poze, cat mi-a placut coborarea.

Batuta de ploaie, de vant, si imediat si de Iancu. Dar fericita!

La urcare se merge direct la etajul II, si dup-aia la III. De abia la coborare ai acces la primul etaj, care este, de departe, cel mai interesant.

Sa vezi un oras de sus este destul de boring, si prea geometric, mai ales pentru mine, cu orientarea mea = zero

Departe. Al dracului de departe

Pe langa toate povestile existente acolo, cel mai mult mi-a placut softul care masoara deplasarea varfului turnului in bataia vantului (Poate sa ajunga la vreo 30 cm).

Dupa ce am terminat de belit ochii la etajul I, am vazut ca turnul incepe sa se aprinda (era 6 fix), si fiind coada la lift, am luat-o muncitoreste pe scari, sarind peste capetele celor care gafaiau in urcare. Desi am ramas fara aer pana jos, it was all worth it! Am facut vreo 20 de poze.

Picior de Eiffel. Poza facuta in graba de la etajul I

Recunosc, Eiffel-ul m-a castigat! He "had me at hello", de pe podul din seara precedenta... De obicei nu ma las cucerita de stereotipuri. Dar de data asta... La plecare am stat o jumatate de ora intr-un magazin de suveniruri. Mi-am luat cercei cu Eiffelul, bratara de silicon cu turnul, si o gramada de vederi. Deci mi-a placut! Al dracului de tare!

New (drunk) friends

Ziua de vineri a trecut super repede. Cu o sedinta de 4 ore cu maaari si luuungi devieri de la subiect, si fara rapoarte. I just wasn't in the mood, cand am vazut ca la 6:05 am mai ramas doar eu in agentie. Am ajuns devreme acasa, unde desi am pierdut o gramada de vreme aiurea, n-am facut curat. Mai pe seara am iesit in oras intr-o ambienta foarte romaneasca, cu un vecin din rezidenta care are o parere la fel de rece despre Franta ca si noi. Desi ma pilisem putin, am fost perfect in stare sa port o conversatie coerenta si teribil de inteligenta (fotbal, Romania, rasism...) cu un grup de pusti care se bagasera in seama. Asa ca sa su*a p*la tanti aia draguta de la MacDo care nu intelegea cand i-am cerut o ciocolata calda!

1/4

He he... Uite ca am supravietuit o saptamana aici! Si n-am patit nimic. Ba chiar dorm mai mult, fumez mai putin, mananc mai bine (m-am ingrasat vreo 2 kile deja, God damn it!) sau mai mult, thank to the lovely, fat, French cheese.

Si in plus, am invatat sa ma orientez dupa harta (dupa ce m-am pierdut de cateva ori), si sa aud cum ma cheama micul meu studio, la ora 6. Boierie, frate!

In schimb, spre disperarea alor mei, banuiesc, nu am invatat nici sa gatesc - desi am facut creveti cu porumb ieri. Yum Yum! - pentru ca, in mare, s-a ocupat Iancu de asta, n-am devenit nici mai ordonata - camera pare mai plina asa; sa spunem ca dezordinea este modalitatea mea de a-mi personaliza camera. Si acum am o camera foaaarte... perso ! :D

Ah, da! Si spre disperarea bosilor, n-am invatat nici sa socializez cu lumea de pe-aici, si nici nu mi-am creat vreo sansa de a-mi imbunatati franceza.

Dar dupa o saptamana de stat aici, pot spune ca Orléans-ul este un orasel simpatic, super linistit, contrar zvonurilor. Cam .. negru (:D), ce-i drept, dar s-ar inscrie in planurile mele pentru orasul in care m-as retrage dupa multi ani de lins cururile angajatorilor.

Nu mi-am dat seama ca a trecut o saptamana decat cand am inceput sa scriu postul asta. Initial, voiam sa va povestesc ca azi am pierdut busul, si am ajuns la munca la 9.30. O ora cam nesimtita pentru cei de-aici. Dar ei la 6 rup usa, nu stau pana la 8-9 ca noi.

M-am trezit scrofeste la 8:35, desi ceasurile mele (3 la numar - 2 telefoane si un desteptator) sunau nestingherite de la 7:45. Am ajuns la birou la 9 juma' si le-am spus colegilor ca am pierdut busul. M-au intrebat unde l-am pus, si au inceput sa rada. Cu ocazia asta am aflat ca un bus e loupé (sarit), nu pierdut. Funy guys, these frenchies! Fuuuuny ! :

Am facut penitenta pana pe la 7, asa, pentru impresie. Am vorbit de zor vreo ora pe messenger, si am scris mailuri, dar pe tot parcursul acestor activitati am adoptat o mimica incruntata / agitata, ca sa para ca fac treburi importante.

Ce frumos este sa lucrezi "la Frantia"! Sa ai traininguri pe teme legate de calitate unde ti se dau tips & tricks despre Word, si la care cea mai mare provocare intelectuala este sa te straduiesti sa nu casti!

Maine e vineri, zi de rapoarte, nesuferita zi! In plus, am o alta reuniune despre calitate! Pe langa za supervaizer, maine mai vine si un nene la vreo 60 de ani, simpatic de altfel, care o sa-mi spuna (din nou) ca ar fi o idee bestiala sa facem cv-urile si situl si in engleza si romana (chestii deja existente de cativa ani), in timp ce ma va opri cu migala, zambind, la fiecare 30 de secunde sa imi corecteze greselile de franceza, fara sa aibe nici cel mai mic clue ca ma enerveaza teribil si ca imi e din ce in ce mai putin simpatic.

Dar trece inca o zi si plec in plimbare la Paris [giggling and rubbing hands] :D

P.S. Azi la prinz am papat la MacDo. Cornelushu', mama, ce faci ? Esti bine ?

Time of waste

Ca toata plimbarea asta Brasov - Chisinau - Paris este o waste of time, am stabilit de la inceput. Asa ca n-o sa vorbim despre asta.

Vom povesti despre miercuri, ziua mea preferata din toata saptamana. Za supervaizar sta acasa miercuri dupa-masa, avand some quality time cu al ei copil si jumatate (a doua jumatate a celui de-al doilea copil va fi livrata in 2 luni). Za Boss este la Brasov, ocupat cu Fat Frumos-izarea firmei (ma refer la partea cu crescutul intr-un an cat altii in...), si cu livrarea, la randul lui, a unei jumatati de bebe. Si oricum, he doesn't give a phuck despre ce fac eu aici.

Asa ca, fara bosi sau supervaizari, singura mea activitate stresanto-muncitoare intr-o zi de miercuri devine gasirea de lucru pentru jumatatea de zi in care trebuie sa ii par harnica sefei, si gasirea de taskuri deja rezolvate (eventual luate rapid dintr-o alta zi de miercuri) pentru prezentarea drept "program pentru dupa-masa". iar cand bau-bau-ul burtos (za supervaizar) pleaca, petrecem ca in vacanta: in pauza de masa ne permitem sa avem timp si de desert, ba chiar nici nu ne ofticam ca dam 3 euroi pe cateva bucati de ananas, iar la munca ne facem linistiti treburile, strecurand printre traduceri, CV-uri si baze de date cate un site mic, un messenger, un search...

Miercurea e cea mai buna zi pentru time wasting. Sau, ca sa ma exprim corect, pentru ca nimic nu se pierde, totul se transforma, miercurea e cea mai buna zi pentru transformat timp! Din al firmei, in al tau!

P.S. Azi am facut rost de mop. Poate maine imi fac timp sa-mi aranjez prin camera (am primit chiar si niste covoare!), ca sa fac niste poze, sa-mi vedeti "vastele apartamente", vorba cumnata-mii. Ce trist si gol o sa arate totul dupa ce-o sa fac ordine... :(

Pushing Boundries

Azi m-am comportat ca un adult! Dupa ce ieri am fost intr-o continua criza de nervi, bocind intr-una la birou (intai disperata de treburile pe care nu reusesc sa le fac, iar apoi emotionata de incurajarile prietenilor), si certandu-ma cu Za Boss, azi am reusit :

• sa nu ma mai pierd in drum spre munci (ieri am patit-o de 2 ori)
• sa-mi fac treburile alea care mi se pareau odioase si imposibile (odioase inca imi mai par)
• sa ma duc la cumparaturi de mancaruri singura, noaptea

...si inca alte chestii de-astea care voua vi se par marunte, dar care pentru mine au reprezentat o semnificativa depasire a propriilor capacitati. (daca nu ma cunoasteti)

Ca sa inchei ziua asta mareata cu acelasi zel, eram pregatita sa dorm in seara asta cu lumina stinsa. Adrenalina!!! Dar n-as fi avut cum sa mai vad cat e ceasul, cum sa scriu, n-as mai fi putut sa-mi admir catzelul de plus (adus de acasa, dupa ce in prealabil a fost adus din Chisinau, dintr-o sala de jocuri) si pozele cu matza, asa ca am lasat-o aprinsa. Pentru cam m-ar fi incurcat, nu pentru ca n-as fi fost in stare, desigur! :D

Si uite asa, dupa crize de nervi, bocete si doruri de duca (acasa), am ajuns sa fiu demna de "Bonjour Madame"-ul cu care ma serverste lumea pe-aici.

He he, la belle aventure !

The French Adventure Begins

Am reusit, intr-un final, sa-mi fac bagajele, si sa imi triez din lucruri incat sa incapa prin genti. Am triat atat de tare, incat am avut surpriza sa constat ca bagajul meu de cala avea doar 15 kile, si inca imi mai ramasese loc. In timp ce ma straduiam sa gasesc ceva important de strecurat in geanta in locul ramas, Bebe a mea s-a cuibarit comoda in valiza, asteptand, parca, sa se inchida capacul si sa o iau cu mine. OK, asta a fost interpretarea mea. De fapt, gramada de tzoale reprezenta un loc suficient de pufos pentru ca un pui de matza sa traga un pui de somn. Am plecat din Brasov la 6 :30 dimineata, dupa ce am dormit mai putin de 3 ore. Pana sa reusesc eu sa-mi cobor valizele (geanta de umar + laptop-ul + geanta de cala) Greg deja ma sunase de 2 ori. Sarind peste multe bla-bla-uri, am ajuns la 9 la Bucuresti, si mi-am instalat laptopul in scopul de a parea harnica pentru vreo 2 ore, pana sa trebuiasca sa merg la aeroport. Tot ce am facut in cele 2 ore, in afara de fumatul a vreo 15 tigari, a fost sa imi revizuiesc procedurile de trecere a check-in-ului si sa imi verific inca o data geanta de mana de eventuale obiecte metalice / lichide / etc, pentru a evita un scandal cu cei de verificarea bagajelor. Surpriza a venit pe drumul catre aeroport, cand in cele doar de 20 de minute m-am imprietenit cu taximetristul. M-a ajutat politicos sa imi inchid geanta care se incapatana sa stea deschisa intr-un colt. Si dup-aia a asteptat cu mine, in aeroport, vreo juma' de ora, pana s-a deschis check-in-ul. Dupa ce am trecut cu bine de toate punctele de control si imi asteptam linistita imbarcarea, l-am sunat pe taica-miu, in ideea de a-i povesti, mandra, ca am avut ocazia sa fac poanta ieftina cu "Tu zi eiport!!!". N-am apucat sa zic o vorba, ca a inceput sa urle, mult mai simpatic decat mine, "Zboara, puiule, zboara!" Am ajuns in Paris cu cateva minute intarziere. Desi masina trebuia sa vina sa ma ia de abia peste vreo ora, aveam impresia ca minutele de intarziere ale avionului ma vor face sa imi ratez drumul catre Orléans. Asa ca am iesit printre primii din avion. Erau ingrozitor de multe indicatoare catre tot felul de directii (de multe ori aceeasi destinatie indicata inspre mai multe directii) asa ca m-am hotarat sa urmez sfatul cumnata-mii, din seara precedenta, cand mi-a tinut un scurt training despre iesirea din aeroport, supravietuirea la agentia Orléans-iana si naveta zilnica pana la Paris. Sfatul, simplu si logic, era sa ma iau dupa ceilalti indivizi din avion. Mi-am fixat un punct de reper intr-o gasca la fel de grabita ca si mine, niste indivizi pe care i-am auzit vorbind in romana in avion. N-a fost o idee prea buna sa ma iau dupa ei, pentru ca am ajuns la wc-ul aeroportului (atunci mi-am explicat de ce se grabeau, de fapt, in halul ala) si cu ocazia asta am pierdut urma celor care mergeau, intr-adevar, dupa bagaje. Dar am intrebat vreo 5 persoane (asta era planul B, la care n-as fi vrut sa trebuiasca sa apelez), si am gasit locul de unde sa imi recuperez bagajele. Am ajuns la poarta la care trebuia sa ma intalnesc cu soferul cu 20 de minute inainte de ora stabilita. Caram cam greu de bagaje si tare as fi vrut sa stau jos, dar mi s-a spus ca Franta e o tara foarte politicoasa, si nu am gasit ca ar fi potrivit sa le smulg pe babele care ocupau locurile... Dupa ce am asteptat cele 20 de minute, am mai asteptat vreo 30 si m-am hotarat sa sun la agentie sa vad daca soferul a uitat de mine. Am fost asigurata ca totul este in perfecta regula, motiv pentru care am asteptat linistita inca vreo 20 de minute pana la venirea grabita a scumpului sofer, pe care l-am ginit de cand a iesit din masina. Nici macar n-a apucat sa fluture din pancarta pana i-am pus bagajele in brate. Scrasnind din dinti fara sa injur, ca doar Franta e o tara politicoasa... Dupa lungi ocoluri in care au fost depusi si ceilalti ocupanti ai masinii, am ajuns la rezidenta pe care urma sa o numesc "acasa" pentru vreo luna de zile. Stresata din nastere, aveam non-stop senzatia ca sunt in intarziere... Cu tot cu intarzierea de la aeroport, si cu ocolurile soferului, am ajuns la 17.30, intalnirea cu administratorul rezidentei fiind prevazuta la 18.15... Deci am dat, inca o data, peste o ora de asteptare. Dar as putea spune ca am asteptat "acasa", pentru ca am stat cu fundul pe valiza, pe presul de la usa (hmmm... nu am pres, de fapt). Dupa vreo ora, au aparut si "gazdele" - o tipa de la mine de la firma si administratorul rezidentei. Am ramas blocata cand am intrat. 4 pereti albi, un pat, o masa... Si cam atat. Deprimant. Oh, joy, home sweet home ! Peste vreo ora, i-am facut o vizita Iancului, la el in camera. Se vede ca e o camera locuita. Are TV, internet, mancare, perne... Nu e ca la mine. :( Tre' sa imi pun capul la munca, sa inventez motive de vizita la baiatu'...